Sindromul Aicardi: cauze, simptome, diagnostic, tratament si complicatii asociate

Sindromul Aicardi, denumit si sindromul Aicardi-Goutières, este o afectiune neurologica rara, dar foarte severa, caracterizata printr-un spectru complex de anomalii congenitale, predominant intalnite la persoanele de sex feminin. Sindromul a fost descris pentru prima data de neurologul francez Jean Aicardi in 1965, de unde si denumirea data. Aceasta tulburare este recunoscuta in special pentru triada simptomatica caracteristica: absenta totala sau partiala a corpului calos in asociere cu convulsii infantile de tip spastic si anomalii corioretiniene. Sindromul Aicardi este o boala genetica dominanta legata de X, insa genele implicate nu sunt intocmai cunoscute.

Ce este sindromul Aicardi si cum apare?

Sindromul Aicardi este o afectiune genetica rara (se considera ca la nivel mondial exista in jur de 4.000 de cazuri), care afecteaza in special sistemul nervos central si ochii. Exista un element patognomic al bolii, si anume disgenezia corpului calos, acea structura cerebrala care realizeaza legatura anatomica intre emisferele cerebrale.

Malformatia duce la alterarea comunicarii dintre emisfere, cu consecinte cognitive si motorii majore. Dincolo de disgenezia corpului calos, multi pacienti dezvolta anomalii structurale suplimentare ale creierului – polimicrogirii, heterotropii neuronale si chisturi interemisferice.

Convulsiile constituie un alt aspect central al sindromului Aicardi si debuteaza, de regula, mai ales in primele luni de viata sub forma spasmelor infantile, un tip sever de epilepsie, refractara de obicei la tratamente conventionale. Modificarile oftalmologice, respectiv prezenta lacunelor coroidiene (zone de atrofie ale epiteliului pigmentar retinian), sunt aproape patognomice pentru sindromul Aicardi si completeaza tabloul clinic.

Ipotezele actuale sustin ca mutatiile letale din homozigotie afecteaza gene implicate in dezvoltarea precoce a sistemului nervos, compatibile cu o transmitere dominanta X-linkata. Aceasta teorie sustine absenta cazurilor documentate de sindrom Aicardi la barbati (mostenirea genei mutante ar fi letala la acestia, pe cand la femei este, totusi, compatibila cu viata).

Sindromul Aicardi – cauze si factori de risc

Cauzele care duc la sindromul Aicardi sunt, prin acceptiune generala, genetice, cu toate ca nu s-a identificat inca specificul mutatiilor. Majoritatea cazurilor apar sporadic – fara antecedente familiale pozitive –, ceea ce sugereaza aparitia de novo a anomaliilor genetice in gametogeneza sau in stadiile precoce ale embriogenezei. Principalii factori implicati sunt:

• mutatiile genetice legate de cromozomul X: ipoteza dominanta X-linkata este sustinuta mai ales de predominanta exclusiva a sindromului la persoanele de sex feminin si de cazuri rare la barbati cu sindromul Klinefelter (47, XXY);
• desi nu exista o legatura clara de cauzalitate, expunerea mamei la anumite substante toxice sau infectiile in timpul sarcinii pot avea o implicatie in aparitia mutatiilor.

De asemenea, studiile genetice au explorat posibilitatea implicarii genelor asociate cu procesele de dezvoltare neuronala si axonala drept cauza pentru sindromul Aicardi, dar nu s-a identificat, inca, nicio potentiala gena.

Sindromul Aicardi – simptome si manifestari

Sindromul Aicardi se manifesta printr-un tablou clinic extrem de variabil, care se rasfrange, de obicei, asupra intregului organism. Cu toate acestea, anumite manifestari sunt considerate mai specifice pentru sindromul Aicardi, cum ar fi:

Simptome neurologice

• convulsii timpurii, de tip spasm infantil, care apar in primele 3-5 luni de viata. Crizele sunt rezistente la tratamentele standard antiepileptice si pot evolua spre epilepsie severa;
• intarzierea globala severa in dezvoltare, atat motorie cat si cognitiva, majoritatea pacientilor cu sindromul Aicardi nereusind sa atinga reperele motorii normale (mersul independent sau capacitatea de vorbire functionala);
• hipotonie axiala combinata cu spasticitatea la nivelul membrelor, ceea ce confera un aspect clinic mixt de sindrom piramidal si extrapiramidal;
• microcefalie secundara, progresiva.

Simptome oftalmologice

• lacune coroidiene bilaterale vizibile la examinarea fundului de ochi;
• colobom retinian sau optic;
• anomalii ale nervului optic, inclusiv hipoplazie.

Simptome gastrointestinale

• constipatie;
• reflux gastroesofagian;
• diaree;
• dificultati de hranire.

Anomalii musculo-scheletice si viscerale

• scolioza severa;
• malformatii ale coastelor si certebre (hemivertebre, fuziuni costale si vertebrale);
• chisturi intraabdominale, hepatice, ovariene.

Gradul de severitate al manifestarilor variaza considerabil intre pacientii cu sindromul Aicardi si, implicit, influenteaza prognosticul asociat. Totusi, dat fiind faptul ca simptomele sunt foarte extinse, persoanele afectate tind sa aiba o speranta de viata cu mult mai redusa decat populatia generala.

Diagnosticul sindromului Aicardi

Diagnosticul sindromului Aicardi se bazeaza in primul rand pe recunoasterea triadei clinice, si anume disgenezia corpului calos, spasmele infantile si anomaliile retiniene. Investigatiile prin RMN cerebral sunt esentiale pentru a identifica anomaliile structurale, evidentiindu-se:

• absenta partiala sau completa a corpului calos;
• prezenta chisturilor interemisferice;
• polimicrogirie sau displazie corticala;
• heteropatii ale substantei cenusii.

Electroencefalograma (EEG) evidentiaza uzual modele patologice severe, inclusiv hipsaritmie si alte tipare epileptice dezorganizate. Examenul oftalmologic este obligatoriu si se efectueaza de un specialist cu experienta in identificarea lacunelor coroidiene prin oftalmoscopie indirecta si, eventual, imagistica retiniana suplimentara. Nu exista un test genetic specific folosit pentru a diagnostica sindromul Aicardi, dar acestea ajuta la excluderea altor sindroame genetice care se prezinta cu simptome similare.

Tratament sindrom Aicardi

Sindromul Aicardi nu dispune de tratament curativ, iar obiectivele terapeutice au drept obiect, in esenta, ameliorarea simptomelor si managementul suportiv. Controlul convulsiilor este una dintre prioritatile terapeutice initiale. Antiepilepticele administrate includ:

• vigabatrin, mai ales in prezenta spasmelor infantile;
• corticosteroizi (prednison sau ACTH intramuscular), in cazurile refractare;
• alte antiepileptice, cum ar fi levetiracetam sau topiramat, pot fi recomandate, dar raspunsul variaza de la pacient la altul.

Tratamentul crizelor este adesea foarte dificil si cu raspuns variabil, fiind necesare reevaluari frecvente ale schemei terapeutice. Terapia de reabilitate – kinetoterapia, terapia ocupationala si logopedia – nu ar trebui sa lipseasca din schema de tratament, deoarece pot imbunatati calitatea vietii pacientului cu sindromul Aicardi. Anomaliile oftalmologice structurale pot fi corectate pe cale chirurgicala, dar eficienta este variabila.

Managementul ortopedic poate fi necesar pentru tratarea scoliozei sau a altor deformari scheletice severe. In cele din urma, ingrijirea pacientului cu sindrom Aicardi necesita abordare multilaterala, intrucat nevoile sale sunt foarte variate.

Sindromul Aicardi – prognostic si complicatii asociate

Prognosticul asociat cu sindromul Aicardi este foarte variabil si depinde, in cea mai mare parte, de severitatea convulsiilor. Decesul survine de cele mai multe ori in copilarie sau in adolescenta timpurie, din cauza complicatiilor medicale asociate. Au fost realizate mai multe studii care au avut in vedere documentarea sperantei de viata – intr-un studiu, s-a constatat ca varsta medie a decesului a fost de 8,3 ani, iar cea mai in varsta supravietuitoare avea 32 de ani. Rata crescuta a mortalitatii se datoreaza complicatiilor asociate cu sindromul Aicardi, inclusiv:

• epilepsia refractara dificil de controlat, care nu raspunde la tratament medicamentos;
• infectiile respiratorii recurente datorate hipotoniei musculare si imobilitatii;
• scolioza severa cu impact negativ asupra functiei pulmonare;
• tulburari gastrointestinale, inclusiv reflux gastroesofagian, alterarea obiceiurilor intestinale, malnutritie;
• glaucom, probleme de vedere;
• probleme de coagulare a sangelui.

Calitatea vietii pacientei cu sindromul Aicardi depinde, in cea mai mare parte, de severitatea si frecventa crizelor epileptice, de prezenta complicatiilor ortopedice si de accesul la reabilitarea intensiva. Totusi, chiar si cu ingrijiri medicale moderne, speranta de viata inca ramane limitata, deoarece afectiunea are impact multisistemic semnificativ. In momentul de fata, se desfasoara numeroase cercetari si studii clinice care au in vedere incercarea de a identifica noi modalitati terapeutice si de gestionare mult mai eficienta a sindromului Aicardi si simptomelor asociate.

Surse:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1381/

https://www.ninds.nih.gov/health-information/disorders/aicardi-goutieres-syndrome

https://radiopaedia.org/articles/aicardi-syndrome

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10454071/

https://www.mdpi.com/2073-4425/14/8/1565